joi, 27 septembrie 2012

Capitolul X

Capitolul X


        --Ding-Dong!
    --Vin imediat!
      Mă întreb unde a dispărut toată lumea. Poate e ca în filmele alea de prost gust în care toată lumea pleacă în vacanţă şi uită de tine. Dar nu, Patri nu ar face asta. Deschid uşa încet, în faţa mea făcându-şi apariţia doctorul care a avut grijă de Patri cât a fost în spital.
    --Tu eşti Andreea?
    --În carne şi oase, de ce?
    --Vino, am nevoie de ajutorul tău.
      Ok, asta e destul de ciudat. Nici măcar nu-i ştiu numele tipului. Totuşi, de ce ar avea nevoie de ajutorul meu. Doar nu s-a pierdut. Neea, dacă se pierdea cerea îndrumări direct.
       În timp ce eu cuget profund, ajungem în faţa casei lui Matias. Tipul intră în  casă fără nici o grijă, ca şi cum ar deţine locul. În sufragerie îl văd pe Gabriel întins pe canapea, lângă el fiind un bărbat  destul de înalt, nu cred că avea mai mult dde 30-32 de ani, şaten cu ochi negri.
        La o observare mai atentă, îl văd pe Gabriel abia putând să se mişte din cauza unei răni foarte urâte în spate.
     --Ce i-aţi făcut?
     --Stai calmă, noi l-am adus aici.
     --Şi aveţi nevoie de mine pentru că...
     --Eşti sindura cu pregătire medicală din zonă.
     --Singura? El e doctor!
     --Nu înţelegi, a fost deghizare pentru a putea vorbii cu băieţii.
     --Înţeleg. Am nevoie de apă caldă ţi pansamente, multe pansamente.

                                ***

        Au!Au!Au! Mă dor toate. Mă întreb unde sunt. Totul e atât de întunecat. Încet - încet ochii încep să mi se obişnuiască cu întunericul din celulă. I-aş putea spune şi beci, n-ar fi nici măcar o diferenţă. Nu, greşesc, în beci se ţin murăturile, nici de cum pritonierii chinuiţi şi înfometaţi de un dement.
         Încerc să-mi mişc puţin mâinile, dar nimic. Doar răceala lanţurilor cu care sunt legată. Ţipetele celorlalţi se opresc brusc, culoarul dintre celule fiind luminat de o strălucire stranie roşiatică. Doi tipi bine făcuţi  cărând un fel de castron uriaş se opreau în faţa fiecărei celule, pentru a împărţii mâmcarea pe ziua de azi. Când au ajuns în dreptul celulei mele, s-au holbat la mine, unul dintre ei aruncându-mi o privire foarte pofticioasă. Aripile celuilalt s-au mişcat brusc, amândoi începând să-şi continue treaba, ignorându-mi celula complet. Ca şi cum nu ar fi fost nimeni înăuntru. După ce au plecat, totul s-a făcut negru din nou. Totul a revenit la agonia de mai devreme.
         Închid ochii încet, cu speranţa că totul e doar un coşmar. O atingere uşoară, urmată de un sărut cast pe frunte. Deschid ochii brusc, neîntâlnind nimic înafară de întuneric. Perfect, deja încep să am halucinaţii.

                                 ***
          --Chiar trebuie să o omori?
          --Nu.
          --Atunci de ce vrei să o faci.
          --Pur şi simplu.
          --Doar... de distracţie.
          --Cam aşa.
          --Cum zici tu. Mă duc să fac o plimbare.
          --Am o singură întrebare.
          --Ascult.
          --Ce i-ai făcut fiului meu? Nu obişnuiai să ai milă Matias. Sau mă înşel.
          --Nu i-am făcut nimic. Pur şi simplu m-am îndrăgostit. Asta m-a schimbat. Şi nu, nu te înşeli.
             Trebuie să găsesc o cale de a o salva. Nu pot sta aşa cu mâinile în sân. Nu când ştiu că i se pregăteşte aceeaşi soartă ca a mamei.
           
---------------------------------------------------
Deci, cum vi se pare, ştiu că e scurt dar o să mă revanşez eu cumva. Promit. Deci, ştiţi ce aveţi de făcut. Lăsaţi comm-uri.  

2 comentarii:

  1. Mama de ce ne-ai lasat in pom! Nu se face asa ceva :)))
    Chiar daca e scurt a fost perfect:X

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. eh trebuiue sa va mentin interesul cumva nu? Stai linistita urmatorul capitol apare in 2 zile maxim ;)

      Ștergere