Capitolul III

Capitolul III - Mobila, Convorbirea şi Revederea


Dimineaţa a venit mai repede decât mă aşteptam. Pisicuţa era deja trează când am deschis eu ochii. Se juca cu una din perne. Mă ridic cu greu din pat, îndreptându-mă către bucătărie. Poate azi o să termin de aranjat camera de oaspeţi de la parter. Poate. Tot frig e pe holul ăsta. Trebuie să ţin minte să verific. Wow e încă linişte pe aici. Eh, poate nu ştie că am venit acasă.
Hmm... oare ce e de mâncare pe aici? Nu am mai mâncat nimic de ieri. Nici nu vreau să îmi amintesc de ce nu am făcut-o. Poate că o să mănânc nişte cereale sau poate... Gândurile mi-au fost întrerupte de îmbrăţişarea bruscă a Andreei.
--Să nu mai faci niciodată asta.
--Să fac ce? spun eu prefăcându-mă derutată.
--Să dispari aşa. Nici nu ştii ce îngrijoraţi am fost.
Îmi închipui, nu aţi mai putut de îngrijoraţi.
--Păi, din câte ştiu eu, sunt majoră, şi în plus, nu am dispărut. Am fost în parc.
--Aha, şi era foarte greu să răspunzi la telefon.
--Nu am mai avut baterie.
--Ok, mă duc să răspund. (Între timp a sunat la uşă.)
--Bine.
Acum, unde rămăsesem? Ah da, micul dejun. Cerealele cu lapte sună perfect. Acum, dacă le-aş şi găsi ar fi şi mai bine. Uite un motiv bun pentru care ămi place să locuiesc singură. Nu mută nimeni lucrurile de la locul lor.
--E pentru tine!
--Da, spuneţi.
--Aţi cerut acum două zile să vă fie livrată mobila penrtu dormitor acasă?
--Aşa e. Din câte îmi amintesc am plătit la magazin.
--Da, aţi plătit la magazin, noi doar livrăm. Deci, unde lăsăm cutiile?
--Urmaţi-mă.
Le-am arătat unde să ducă mobila, eu reîntorcându-mă în bucătărie pentru a-mi continua micul dejun. Nu ştiu de ce am senzaţia asta de deja-vu, o să treacă, dacă o ignor. Sper să reuşesc să-i conving pe băieţi să mă ajute. Sper.
Înapoi la mine în cameră, în faţa dulapului, holbându-mă la haine. Uf, greu e când nu ştii cu ce să te îmbraci. O pereche de blugi şi un tricou comod o să fie numai bune.Azi am multă, multă treabă:
1) Să-i conving pe băieţi să mă ajute cu mobila.
2)Să mai văruiesc o cameră (indiferent care)
sau
2*)Să amenajez terasa/curtea din spate.
3)Să fac o baie luuuuuungă şi aromată.
Nici 10 minute mai târziu, sunam la uşa familiei Darkfaith. Am fost întâmpinată de un "INTRĂ!" leneş din casă. Pariez pe orice că ăsta e Matias. Intru, văzându-i aproape imediat pe cei doi fraţi certându-se pe o amărâtă de consolă. De parcă nu ar fi două oricum.
--Dă-mi-o, Gabriel, e rândul meu să o folosesc pe cea bună.
--Nu-i adevărat, tot tu ai folosit-o şi ieri.
--Ba nu! Singura chestie e că tu haba n-ai cum se foloseşte una.
--De parcă tu ai şti!
--O nu, n-ai spus asta!
--O ba da!
--BĂIEŢI!
--Hm?
--Uite, pentru nimic în lume nu v-aş întrerupe cearta prostească. Dar chiar am nevoie de ajutor.
--Deic, după ce că ieri nu ne-ai răspuns la apeluri, ne-ai făcut să te căutăm până şi în gaură de şarpe, tot tu ai nevoie de ajutorul nostru?
--Uhh, nu e vina mea că am rămas fără baterie.
--Ok, şi la ce vrei să te ajutăm?
--Păi, tocmai am primit mobila pentru camera de oaspeţi şi am nevoie de cineva să mă ajute să o aranjez.
--Bine.
--Şi totuşi, nouă ce ne iasă?
--Umm... o cină gătită de mine?
--Mie îmi convine. Hai Gabriel băiete, avem nişte mobilă de mutat.
Asta a mers mai bine decât mă aşteptam. Aveam impresia că o să fie nevoie de multă muncă pentru a-i convinge. Pff băieţii, cine-i poate înţelege? Nici nu intru bine în casă, când aud un ţipăt, urmat de un chicotit. Oh nu, pisicuţa mea mică şi scumpă, sper că ai avut inspiraţia să rămăi la mine în cameră. Că de nu... nici nu vreau să mă gândesc.
Din fericire nu pisica a provocat ţipătul, ci Matias. La naiba. Noroc cu telefonul, altfel era posibil să dispar din nou.
--Da!
--Surioară, am o mega rugăminte la tine.
--Nu adăpostesc nici un necunoscut de care trebuie să ai grijă, şi nu calmez fete furioase pentru că le-ai tras clapa.
--Nu e chiar un necunoscut. Am nevoie să stai cu ochii pe Darko cât sunt eu în misiune.
--Off, să fie clar, e ultimul tip de care am grijă. (Nu că nu mi-ar conveni. Matias, jocul ăsta se poate juca în 2).
--S-a înţeles.
--Şi când ajunge?
--Pâi în cam 20 de minute?
--Oh, eşti incurabil, de unde erai atât de sigur că o să accept, poate spuneam nu.
--Ştiam că o să accepţi, doar eşti surioara mea preferată.
--Aha. Ok, oricum, pică la fix, tocmai aranjam camera de oaspeţi.
--Ok, super. Eşti cea mai tare.
--Ştiam!
Mda, exact cum mă aşteptam, nici nu mi-au simţit lipsa, bine, poate doar Gabriel. Urc până la mine în cameră să îmi hrănsc pisicuţa. O doamne, zici că a tecut o tornadă aici, trebuie să fac neapărat puţină ordine aici.
Liniştea ce s-a aşternut peste casă a fost întreruptă de soneria de la uşa din faţă. Cobor încet, având pisicuţa încă în braţe, când îl văd. Înalt, mândru şi cu aceaşi privire de gheaţă.