Capitolul XII

Capitolul XII



   Însfârşit, a adormit. Nu credeam că o fată poate pune atâtea întrebări într-un timp atât de scurt. Nu credeam că mă pricep la a da explicaţii, de obicei nu prea îmi iasă. Dar a fost mai uşor, din moment ce ea a întrebat şi eu doar am răspuns. M-am simţit puţin ca la un interogatoriu, dar nu e nici o problemă. Acum, trebuie să mă reîntorc la problema ce mă frământă încă de azi dimineaţă. Cum să îl conving pe Mihail să mă ajute, după ce aproape i-am omorât cel mai bun elev. Deşi am două argumente foarte puternice în apărarea mea: 1) nu pot să mă împotrivesc tatălui meu atunci când sunt în forma mea naturală; 2) Patri e într-un mare pericol. Aşa că nu prea are de ales. Doar asta e misiunea lui nu? Să o apere pe ultima aristiană. Cunoscută şi ca Ankara.
   E mai greu decât credeam. Stau de 10 minute în bucătărie şi încă nu mi-am făcut curaj să intru în sufragerie. Nu pot, nu pot şi pace. Dar trebuie. Trebuie să-mi salvez sufletul pereche şi ştiu sigur cum o să fac asta.
   Mă ridic încet de pe scaunul din bucătărie, îndreptându-mă spre sufragerie.
     --Trebuie să discutăm.
     --În legătură cu ce?
   Perfect, nici măcar nu mă priveşte. O să fie mai uşor decât credeam.
     --Am nevoie de ajutorul tău.
     --Crezi că meriţi să te ajut. Am deja două motive să nu o fac.
     --Ai face-o pentru a o salva pe Patri?
     --Desigur.
     --Ei, pentru asta am nevoie de tine. Trebuie să faci în aşa fel încât să îl distragi pe tata îndeajuns de mult încât să îl pot omorî sau măcar să îl rănesc grav.
     --O fac bucuros, dar trebuie să mai aşteptă 3 zile. Până atunci fratele tău se va fi recuperat.
     --Am înţeles. Şi, mersi.
     --Doar să nu te aşteptţi să o mai fac după ce o eliberăm pe Patricia.
     --Stai liniştit, nu o voi face.


                           ***

   Capul meu e pe cale să explodeze. Dar trebuie să o fac. Trebuie să reuşesc să mă trezesc. Patri are nevoie de ajutor. Pot simţi asta până în adâncul sufletului. Trebuie doar să deschid ochii. Nu e mare lucru. Doar să deschid ochii.
   După câteva încercări eşuate, reuşesc să-mi deschid ochii pentru o fracţiune de secundă. Încet-încet încep să mă obişnuiesc cu lumina puternică din încăpere. Primul lucru pe care îl zăresc este corpul zvelt şi încordat al lui Mihail. Pot să jur că a aflat ceva groaznic. Îl cunosc destul de bine. Sper doar să se poată rezolva tot ceea ce îl frământă.
Încerc să mă ridic în şezut, eşuând lamentabil. Reuşesc să mă ridic puţin, căzând înapoi pe canapea, un geamăt înăbuşit făcându-se auzit în cameră.
     --Ai reuşit să te trezeşti.
     --Cu greu, dar da. Ce mi s-a întâmplat.
     --A trebuit să îţi îndeplineşti misiunea. Din nefericire, fratele tău a fost adversarul tău. Nu aş fi vrut să se întâmple aşa. Dar tu, m-ai surprins. Ai lăsat la o parte faptul că el este fratele tău şi te-ai aruncat în luptă fără nici o remuşcare. Deşi şi el a făcut acelaşi lucru, tu ai făcut cea mai mare greşeală. Greşeală şi comportament pe care am încercat să ţi le formez cum trebuie de la începutul antrenamentului tău. Se pare că ăsta a fost singurul lucru care nu mi-a reuşit. Te-ai aruncat în luptă cu capul înainte, nu ai analizat nici măcar o clipă mişcările pe care le făceai sau cele pe care le făcea adversarul tău. Nu ai avut nici cea mai mică strategie. Şi, din această cauză ai fost rănit grav, foarte grav aş putea spune. Aripile tale abia au putut fi salvate. Ce pot să spun, sunt impresionat totuşi, nu credeam că o să puteţi să vă luptaţi atât de mult timp.
     --Adică eu nu l-am rănit pe el nici măcar puţin?
     --O ba sigur că ai făcut-o. Singura diferenţă e că el s-a hrănit înainte de luptă. Şi s-a hrănit foarte bine. Nici nu reuşeai să-l răneşti mai grav că el se vindeca. Dar asta nu mai contează acum. Tot ce contează e strategia pe care o vom folosi în continuare.
     --În legătură cu ce?
     --În legătură cu salvarea protejatei noastre desigur.
     --Vrei să spui că tata a capturat-o până la urmă?
     --Da, asta vreau să spun. Concluzia e că trebuie să ne grăbim. Iar Matias mi-a dat exact planul de care avem noi nevoie.

                              ***

   După lungi aşteptări, băieţii cu mâncarea au reuşit să-şi termine sarcina şi să plece. Foamea e mai puternică decât acum câteva ore. Nu cred că o să mai rezist mult. Deja stomacul a început să facă urât. Dar, asta nu mai contează. Trebuie să îmi dau seama cum se pot deschide lanţurile aste ce mă ţintuiesc de podea. Dacă aş fi avut agrafe sau ceva. Dar nu. Sau poate...
   Mâinile mele încep să se mişte, cercetând betelia din spate a pantalonilor, reuşind într-un final să găsesc pistolul pe care l-am luat mai devreme. Acum, ce e cel mai greu. Să reuşesc să găuresc lanţurile fără să mă rănesc şi pe mine în acest proces. Îmi întorc capul spre celula de ălături, Hades dormind liniştit, parcă ar sta pe un pat cu saltele moi şi perne de puf şi nu pe fân uscat.
     --Hades! încep să şoptesc, el mişcând puţin, dar nereacţionând.
   Haide Patri, curaj. Nu e aşa de greu, în plus, nu o să bage nimeni în seamă un ţipăt în plus sau în minus în celule astea. Verişorul meu pe de altă parte o să fie super îngrijorat, mia ales că ţipătul vine din celula mea.
   Trag aer adânc în piept un ţipăt prelung ieşind din pieptul meu. Reacţionând ca la carte, Hades a tresărit speriat, mişcându-şi capul în toate părţile, încercând să îţi dea seama ce a provocat ţipătul.
     --Hei, aici.
     --Ce ai păţit de ţipi aşa?
     --Trebuia să te trezesc cumva nu?
     --Totuşi, de ce m-ai trezit, n-ai văzut ce bine dormeam?
     --Ba da, am văzut. Chestia e că mi-am dat seama cum se desfac chestile astea. Doar că am nevoie de ajutorul tău.
     --Hai, uimeşte-mă, eu stau aici de sute de ani şi nu am găsit nici o cale de a le desface.
     --Asta pentru că nu ai avut ăsta. Îi fac semn din cap către pistolul din mâinile mele.
     --Şi cum ai vrea tu să foloseşti ăla?
     --Nu eu o să o fac. Ci tu. Uite, treaba e simplă, tu eşti încă destul de flexibil încât să îţi aduci mâinile în faţă.
     --Aşa, şi cum ne ajută pe noi asta?
     --Ne ajută mult. Dacă ai mâinile în faţă o să poţi trage în lanţurile mele fără a mă răni.
     --Dacă pui problema aşa.
   După câteva încercări, mâinile lui erau din nou în poziţia lor firească, el inspectând curios pistolul ce l-am aruncat cu greu până la el în poală. Într-un final şi-a dat seama cum funcţionează (după lungi explicaţii), reuşind să punem planul în aplicare.
Împuşcătura a răsunat destul de puternic, dar nu a fost băgată în seamă. Aproape că am uitat cum e să îţi simţi mâinile libere. Am reuşit să recuperez pistolul, lanţurile de la mâinile verişorului meu având aceaşi soartă ca a le mele. Cu ajutorul vicleniei înăscute a demonilor, şi a hoţilor internaţionali deopotrivă, am reuşit să deschidem uşile celulelor aproape simultan. Fiind condusă de un impuls, i-am sărit în braţe, îmbrăţişându-l.
   După acest moment de familie, ne-am îndreptat spre ieşire. Ieşire care e al naibii de departe, mergem de aproximativ jumătate de oră. Încet-încet, întunecimea predominantă a holului începe să se disperseze. Lumina începând să îşi facă simţită prezenţa.
     --Plecaţi undeva.
   Ultimul lucru pe care l-am zărit a fost o străfulgerare de păr blond. 

'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'.'
Hello lume, stiu, trebuia sa pun capitolul asta mai devreme. Dar nu prea am avut cand, scoala si raceala m-au dat peste cap zilele astea. Dar promit sa ma revansez. Apropo, care parte v-a placut mai mult?