Capitolul 6

Capitolul 6- Furtul


 M-am trezit, uitându-mă la tavan, realizând că încă nu sunt la Londra, în nici o maşină, ci am avut un coşmar. Unul al naibii de real. Mă îndrept spre baie, când dau nas în nas cu reflexia mea, se pare că am plâns pe bune. Uitându-mă de aici se pare că m-am mişcat mult, deoarece cerceafurile sunt răvăşite ca după război. O privire spre ceasul de pe noptieră îmi spune că e ora opt dimineaţa, cu siguranţă nu mă mai pot culca la loc, în schimb mă duc să mănânc ceva. Mă duc în sufraerie, acolo mi-am lăsat laptopul. M-am hotărât să fac un portret de acasă, pentru a nu fi nevoită să mă ascund de Matias pe cine ştie unde. Cu portetul gata şi bine pus în unul din bagaje, am început să aştept să vină ora opt. Nu mai am mult de aşteptat, porttretul ală mi-a mâncat jumătate de zi. Totuşi cineva nu vrea să mă lase să aştept în linişte, pentru că sună disperat la uşă, cum spuneam trebuie să dau jos acea maşinărie distrugătoare de linişte. Oricum, Matias nu poate să fie, pentru că e doar şase fără zece. Dar cum am mai spus cineva acolo sus mă urăşte, căci la uşă e chiar Matias.
  --Bună!
  --Bună şi ţie dar ce e cu graba asta?
  --Păi ieri nu am apucat să îţi mai spun dar nu am găsit avion decăt la ora 7 deci hai, repejor repejor că pierdem avionul.
  --Ok, ajutămă cu bagajele cât mă duc eu să verific ferestrele şi uşa din spate.
  --Bine, doar grăbeştete.
 Am reuşit să plecăm în mai puţin de cinci minute. Din câte am observat locul ăsta nu e atât de izolat de lume pe cât credeam la început. Oraşul din apropiere e destul de mare, în comparaţie cu cele din America. Aeroportul e foarte drăguţ, foarte fumos, aranjat  cu mult stil. Avionul nostru e anunţat la decolări pe pista 3.
 Tot drumul cu avionul am dormit, poate şi pentru că se lăsase seara. Tot ce ştiu e că eram zgâlţâită, şi cineva îmi spunea că trebuie să mă trezesc. Acel cineva va plăti foarte scump, pentru că eram pe cale să aflu cine îmi bântuie visele şi coşmarurile.
  --Haide, trebuie să coborâm.
  --Încă cinci minute.
  --Te iau pe sus.
  --Fă ce vrei, doar lasămă să dorm.
 Am adormit la loc, simţind că plutesc, când dintr-o dată mi se face foarte frig iar eu mă trezesc în braţele lui Matias. Totuşi, îmi place senzaţia, dar cred că pot merge şi singură.
  --Lasămă jos!
  --Te-ai trezit însfârşit, de unde minunea asta?
  --Păi, schimbarea de temperatură m-a făcut să mă trezesc.
  --Deci dacă era cald şi plăcut trebuia să te car până la hotel nu?
  --Cam aşa. Tu câte zile ziceai că stai aici?
  --Două zil. Am nevoie doar de ceva documente.
  --Ok, atunci rezervă două bilete înapoi.
  --Bine.
 Ce toantă pot fi, eu trebuie să merg şi în Franţa să-l livrez dar nu, gura mea mare trebuie să o ia înainte. Mă îndepărtez, prefăcându-mă că vorbesc la telefon. Trebuie să repar cumva asta. Mă prefac abătută la întoarcere, primind exact reacţia la care mă aşteptam.
  --Ce s-a întâmplat?
  --Peste două zile trebuie să merg la Paris. O prietenă are nevoie de ajutor la organizarea unei expoziţii.
  --Ok, atunci îmi rezerv doar mie bilet înapoi. Cam cât stai la Paris?
  --Păi o zi sau două, nimic sigur. Hai să mergem la un restaurant, eu una sunt lihnită.
 Am mers la un local drăguţ, unde ni s-a servit o masă delicioasă, apoi ne-am întors la hotel, unde după o baie caldă, am adormit instantaneu, hotărâtă ca a doua zi să merg la muzeul unde se ţine expoziţia de pietre preţioase şi semi-preţioase.
 Mă îndreptam spre centrul oraşului, unde se află muzeul naţional şi implicit expoziţia. Dintr-o privire mai amănunţită îmi dau seama că sunt foarte pregătiţi, am văzut doi agenţi federali la intrare şi cine ştie câţi împrăştiaţi prin ditamai muzeul. Camerele, laserele şi senzorii de mişcare sunt  ascunse foarte bine, doar un ochi foarte antrenat le poate observa. Din fericire eu deja le-am ochit, în orice caz voi avea faţa acoperită.
  M-am întors la hotel, pentru a face ultimele retuşuri la portretul gata făcut, încet încet se întunecă, îmi îmbrac echipamentul, peste îmi iau hainele normale şi mă îndrept spre florărie.
   --Bună ziua!
   --Bună, dragă, cu ce te pot ajuta?
  Ce doamnă drăguţă, dacă ar şti pe cine serveşte. Noroc că am îmbracat haine negre, un plan îmi încolţeşte în minte.
   --Un buchet de trandafiri negri vă rog! îi spun cu o voce gâtuită, jucîndu-mi rolul la perfecţie.
   --Ai pierdut pe cineva de curând? exact cum credeam.
   --Da, logodnicul meu. Un accident stupid de maşină.
  Nu îmi place când trebuie să mint. Totuşi a devenit o obişnuinţă. Doamna mă crede repede, privindu-mă cu părere de rău, de-ar şti.
   --Uite aici, cei mai frumoşi, au înflorit astăzi, aşa o să ţină mai mult.
   --Mulţumesc, cât face?
   --Pentru tine, 3 euro.
   --Uitaţi aici, la revedere.
   --La revedere.
  Mă îndrept spre cimitir, trebuie să scap de surplus. Am văzut un cimitir în apropierea muzeului, numai bine. Intru prin porţile de fier forjat ale cimitirului, îndreptându-mă spre el mai recent mormânt, zărind căteva bătrânele la mormintele din prejur. Îngenunchez în faţa faţa momântului, aşezând trandafirii dar păstrând unul, citind rapid ce scrie pe piatra funerară:
                 "Marck Lowitt; 19 Martie 1990-15 August 2011
                Plecat dintre noi în floarea vârstei,
               Sperăm că ne aşteaptă şi ne veghează din ceruri"
 Şi acum trebuie să le convingem pe aceste bătrânele că mi-e dor deel şi că îmi pare rău.... o lacrimă (falsă desigur) îmi cade pe obraz. Să-ncepem:
  --De ce, Marck, de ce? De ce ai plecat? Nu te-ai gândit că mă laşi singură? Mi-e frică, frică de nopţile întunecate pe care le petrec singură în apartamentul nostru. Ce n-aş da să te mai pot săruta odată. Trebuia să accept mai repede, se pare că soarta ne urăşte, de fapt mă urăşte, tu ai fost, eşti cel mai bun. Sper că mă veghezi şi voi mai veni. Adio, mai pe curând.
 Mă îndrept spre porţi aruncând o privire către acele femei, le-am impresionat. Câteodată am impresia că mi-am greşit meseria, poate mi-ar fi mers mai bine ca actriţă, da de unde, nici nu ştiu de ce mă plâng. Acum, înapoi la treaba mea în timp ce mă îndrept spre muzeu sun la aeropor să-mi rezerv un bilet către Paris. AMâm ajuns în faţa muzeului, uşile din faţă sunt păzite, zăresc la colţul străzii zăresc o toaletă publică, mă îndrept într-acolo pentru a-mi da jos hainele care-mi acoperă echipamentul, le las acolo, pentru că mă voi întoarce pentru a mă schimba la loc. Mă întorc la muzeu avănd arma pregătită. E o armă obişnuită. Un revolver puţin modificat pentru a putea trage gloanţe tranchilizante. Cei doi agenţi cad repede, nefăcând nici un zgomot, îi mulţumesc ăluia care a inventat amortizorul pentru arme. Un mic obstacol îmi iasă în cale, uşile sunt încuiate pe dinăuntru, mi-ar lua cel puţin cinci minute să sparg încuietoarea. Totuşi, uit ceva, aceşti gardieni, agenţi ce-or fi ar trebui să aibă un set de chei entru urgenţe, aşa ar putea intra înăuntru foarte repede, dacă se dă alarma. Îi scotocesc buzunarele ăluia din dreapta mea, e destul de tânăr, novice în asta, deoarece de fiecare cheie stă atârnat un bileîtl pe care scrie camer. Mersi, mi-ai fost de mare ajutor.
  Păşesc încet şi cu prudenţă amintindu-mi că sunt lasere. Drace! Am uitat să-mi pun bombele cu fum pentru lasere. Noroc cu pudriera. Eşti cea mai bună. Grozav, acum vorbesc cu obiecte. E clar, meseria asta dăunează. Revenind, scot pudriera, suflând fondul de ten în aer dezvăluind astfel laserele. Să treci printre lasere şi să te fereşti şi de camerele de supraveghere necesită flexibilitate şi mobilitate. E aproape ca un dans, un dans cu o coregrafie haotică. Reuşind să ajung într-o zonă care nu e monitorizată, de unde pot vedea colecţia de preţioase, în mijlocul ei aflându-se Ochiul de Jad. Dar este o mică mare problemă. Sunt vreo cinci agenţi în cameră şi cine mai ştie câţi prin apropiere. Unul dintre ei, mai bine zis una, se apropie de ascunzătoarea mea. Se întoarce cu spatele la mine, eu automat scoţând o batistă şi acoperindu-i atât gura cât şi nasul, ea devenind inconştientă în mai puţin de două minute. Stând în umbră mă apropii uşor-uşor de un alt agent, care spre deosebire de tipa de mai devreme e uriaş, dar nu la modul gras, obez ci la modul bine lucrat, cu muşchi, care îl fac mai înfricoşător, nu că mi-ar fi frică. Stând aşa pe gânduri, zăresc o altă cameră, uşa dintre ele fiind deschisă lăsând la vedere o vitrină. Scot pistolul, trăgând în acea vitrină, dând alarma şi stârnind reacţti mult aşteptată, toţi s-au îndreptat către acea vitrină, lăsând pietrele şi implicit Ochiul de Jad neprotejate. Mă îndrept către el, în acelaşi timp scoţînd trandafirul, le înlocuies şi mă îndrept către ieşire.
  Chiar mă gândeam că totul a fost prea uşor, dar cum se spune nu spune hop până nu ai sărit. La uşă erau şase sau şapte agenţi, fiecare cu ochii în patru. Se pare că nu sunt singura care s-a gândit la o spargere în noaptea asta, pentru că un alt hoţ alerga chiar pe acest hol, cu siguranţă încercând să scape, dar nu i-a reuşit singurul lucru pe care l-a reuşit a fost acela de a atrage mai mulţi agenşi pe urmele lui. Dar nu pe toţi, pentru că unul m-a văzut. La o observare rapidă am observat următoarele lucruri:
 1) este tânăr, deci pe măsură;
 2) are umărul drept dislocat, semn că a căzut, acum îmi aduc aminte, e tipul de la uşa din faţă, oricum, îi scad şansele cu un sfert;
 3) poziţia corpului nu e dreaptă, o avea probleme cu spatele te pomeni, cu asta, şansele îi scad la jumătate.
  Cu o lovitură bine plasată, aş reuşi să-l pun jos, putând să scap foarte repede. Reuşind să mă strecor în spatele lui, îmi pun mâinile pe spatele lui, acesta relaxându-se vizibil şi lăsând garda jos. Îmi cobor mâna dreaptă pe coloana lui, ajungând la mijlocul spatelui, îmi strâng pumnul şi folosind toată forţa de care sunt capabilă, îl lovesc exact în punctul cel mai sensibil, acolo unde coloana lui începe să se deformeze. La momentul impactului nu simt nimic, ca apoi el să scoată un ţipăt de durere, căzând la pământ, iar eu să-mi simt mâna făcută zob, era ca şi cum mi-ar fi trecut peste degete un  camion. Durea al naibii de tare. Ies pe uşă, îndreptându-mă spre baia publică pentru a mă schimba. 
----------------------------------------------------------
Deci, am făcut un cap. mai lung. Ca de obicei partea preferată aştept şi critici nu numai laude :D ne mai auzim.